Pentru Valentina, Aurel nu mai există! Ce s-a întâmplat cu fosta concurentă de la ”Mireasă pentru fiul meu”, după divorț

S-au cunoscut în casa ”Mireasă pentru fiul meu”, dar și-au unit destinele după terminarea competiției. Valentina și Aurel s-au despărțit la scurt timp, după ce s-au cununat civil.

De când s-a despărțit de Aurel, Valentina s-a întors acasă, la mama ei, unde locuiește și în prezent. Fosta concurentă l-a dat uitării pe Aurel și își vede liniștită de viața ei.

Valentina este în continuare singură, după divorțul de Aurel. Se pare că niciun bărbat nu i-a mai fost pe plac fostei concurente de la ”Mireasă pentru fiul meu”. Valentina nu mai este atât de activă nici pe rețelele de socializare de când este singură.valentina-1

sursa foto: facebook.[com]

loading...
Distribuie:

Vezi si:

2 comentarii la “Pentru Valentina, Aurel nu mai există! Ce s-a întâmplat cu fosta concurentă de la ”Mireasă pentru fiul meu”, după divorț

  1. Meggie

    Casa cu copii bolnavi în fază terminală

    Astazi am pregatit un material care depășește anumite bariere si vorbeste despre evenimente care ne marcheaza sufletele, lucruri prea dureroase pentru a fi spuse, dar care fac parte din viata.
    Pentru a onora și celebra viețile răpuse timpuriu, Kathy Hull a fondat primul centru independent de îngrijire paliativă din SUA, Casa de copii George Mark. Misiunea ei: să ofere copiilor bolnavi terminal și familiilor acestora un loc pașnic unde să își ia rămas-bun. Ea ne împărtășește povești pline de tâlc, bucurie, imaginație și pierderi ce frâng inima.

    Aș vrea să vă prezint niște copii foarte înțelepți pe care i-am cunoscut, dar nu înainte de a vă face cunoștință cu o cămilă. E Cassie, o cămilă de terapie, în vizită la una dintre micuții noștri pacienți, în camera ei, ceea ce e chiar magic. Un prieten de-al meu crește cămile la ferma lui din munții Santa Cruz. Are vreo opt și a început totul acum 30 de ani, găsind caii mult prea banali. John are o gândire afară din comun, ceea ce explică de ce noi doi suntem așa de buni prieteni de o viață întreagă. De-a lungul anilor, l-am convins să-și trimită bestiuțele pufoase să petreacă timp cu bolnăviorii noștri, din când în când. Vorbind cu John, am fost surprinsă să aflu că durata medie a vieții unei cămile e de 40 – 50 de ani. Speranța de viață a multora dintre copiii cu care lucrez este de mai puțin de un an.

    Aceasta este o poză cu Casa de copii George Mark, primul centru pediatric de îngrijire paliativă care s-a deschis în Statele Unite. L-am înființat în 2004, după ce am lucrat ani de zile ca psiholog în unități de terapie intensivă pediatrică, fiind frustrată de morțile lipsite de demnitate a atâtor copii și îndurate de familiile lor. Stând cu familii cu copii care se aflau la sfârșitul vieții, am devenit extrem de conștientă de mediul din jurul nostru. În timp ce trenul aerian huruia pe șine, camera chiar vibra la fiecare trecere a sa. Luminile din saloane erau fluorescente și mult prea puternice. Monitoarele bipuiau, la fel și liftul anunțându-și sosirea enervant de zgomotos. Aceste familii treceau prin unele dintre cele mai înfiorătoare momente din viața lor, și atât de mult îmi doream să aibă parte de un loc mai pașnic în care să-și ia rămas-bun de la micuții lor băieței și fetițe. Desigur, mă gândeam, trebuie să existe un loc mai bun decât secția de terapie intensivă pentru copiii care se află la finalul vieții.

    Casa noastră de copii este pașnică și primitoare. E un loc unde familiile pot să stea împreună ca să petreacă timp de calitate cu copiii lor, mulți dintre ei fiind acolo pentru îngrijire temporară, alții ne fac vizite repetate de-a lungul anilor. Îi numim pe-acei copii călătorii noștri fideli. În locul saloanelor de spital pline de lumină și zgomot, camerele lor sunt liniștite și confortabile, cu zone de living bine puse la punct pentru familii, un rai al grădinilor și un loc de joacă minunat afară, cu amenajări speciale pentru copiii cu limitări fizice.

    Acest bebe dulce, Lars, a venit la noi direct de la spital, de la secția de terapie intensivă. Imaginați-vă cum ar fi să auziți acele vești înfiorătoare pe care niciunul din noi nu și-ar dori să le audă. Părinții lui au aflat că Lars prezintă o anomalie cerebrală care nu-i va permite să înghită vreodată, să meargă, să vorbească, sau să se dezvolte mintal. Realizând cât de mici erau șansele de supraviețuire, părinții lui au ales să se concentreze pe calitatea timpului pe care-l puteau petrece împreună. S-au mutat în unul din apartamentele noastre familiale și au prețuit fiecare zi împreună, zile mult prea puține. Viața lui Lars a fost scurtă, fără îndoială, câteva săptămâni, dar a fost liniștită și confortabilă. A mers în drumeții cu părinții lui. Timpul petrecut la piscină cu hidroterapeutul nostru i-a alinat durerile pe care le avea și l-a ajutat să doarmă noaptea. Familia lui a avut un loc pașnic în care să-i celebreze viața și să-i plângă moartea.

    Au trecut 5 ani de când Lars a fost printre noi iar în acest răstimp, familia lui a adus pe lume o fiica și un alt fiu. Ei sunt o mărturie atât de puternică a rezultatelor pozitive ce pot fi create în centrele de îngrijire pentru copii. Disconfortul fizic al bebelușului lor a fost diminuat substanțial, oferindu-le astfel darul timpului de a fi împreună într-un loc frumos.

    Voi vorbi acum nu despre cămila, ci despre elefantul din încăpere. Foarte puțini oameni vor să vorbească despre moarte, și chiar mai puțini despre moartea propriilor copii. Pierderea unui copil, mai ales pentru cei dintre noi care au propriii copii, este înspăimântătoare, mai mult decât atât, e paralizantă, debilitantă imposibilă. Dar am învățat asta: copiii nu încetează să moară doar pentru că noi, adulții, nu putem face față nedreptății de a-i pierde. Și mai mult de atât, dacă noi putem fi destul de curajoși ca să facem față unei posibile morți, inclusiv dintre cele mai nevinovate, câștigăm o înțelepciune de neegalat.

    S-o luăm pe Crystal de exemplu. Ea a fost printre primii copii care a venit la noi după ce ne-am deschis ușile. Avea 9 ani când a sosit, iar neurologul ei se aștepta ca ea să mai trăiască 2 săptămâni. A avut o tumoare inoperabilă pe creier, iar sănătatea ei s-a agravat rapid o săptămână înainte de a ajunge la noi. După ce s-a instalat în cameră, îmbrăcată toată în roz și culoarea levănțicăi, înconjurată de accesoriile Hello Kitty pe care le adora, și-a petrecut următoarele zile câștigând inimile fiecărui angajat. Puțin câte puțin, starea ei s-a stabilizat, iar spre mirarea tuturor, chiar s-a îmbunătățit. Au fost o varietate de factori care au contribuit la îmbunătățirea stării lui Crystal, pe care am ajuns să-l numim „Efectul George Mark”, un fenomen minunat și deloc neobișnuit, unde copiii depășesc prognosticul de viață primit dacă sunt în afara spitalului: atmosfera mai calmă din jurul lor, mesele gustoase, de multe ori pregătite în funcție de preferințele lor, animale de companie din azil, cățelul și iepurașul de terapie care au petrecut mult timp cu Crystal.

    După ce a stat cu noi o săptămână, a sunat-o pe bunica ei și i-a spus: „Hei, stau într-o casă mare și e loc să vii și tu! Și ghici ce?! Nu trebuie să aduci mărunțis, mașina de spălat și uscătorul sunt gratis!

    Bunica lui Crystal a venit curând din afara orașului și a petrecut restul celor 4 luni din viața lui Crystal cu ea, bucurându-se împreună de zile foarte speciale. Unele zile erau speciale deoarece Crystal era afară în scaunul cu rotile, stând lângă fântână. Pentru o fetiță care petrecuse aproape tot anul trecut pe un pat de spital, să fie afară numărând păsări colibri era o activitate minunată cu bunica ei, și era plină de râsete. Alte zile erau speciale datorită activităților pe care specialistul nostru le crea pentru ea. Crystal se juca cu mărgele și făcea bijuterii pentru toată lumea din casă. A pictat un dovleac ca să ajute cu decorul pentru Halloween. A petrecut multe zile distractive plănuindu-și cea de-a zecea aniversare, zi pe care, desigur, nu ne așteptam să o poată vedea. Toți am purtat ghirlande roz pentru această ocazie, iar Crystal, după cum vedeți, regină pentru o zi, avea o coroniță strălucitoare.

    Într-o dimineață toridă am ajuns la lucru, iar Crystal și Charlie, colegul ei de năzbâtii, m-au întâmpinat. Cu puțin ajutor au creat un stand cu prăjituri și limonadă lângă ușa de intrare, o locație strategică. Am întrebat-o pe Crystal prețul prăjiturii pe care o alesesem și mi-a zis: „Trei dolari”

    Am zis că pare un pic cam mult pentru o prăjiturică.

    Era mică. „Știu”, mi-a zis zâmbind, „dar merit!”

    Și acelea sunt vorbele înțelepte ale unei fetițe a cărei viață scurtă m-a marcat pe vecie. Crystal merita, și n-ar trebui ca toți copiii cu vieți răpuse de boli oribile să merite? Împreună, astăzi, putem oferi aceeași îngrijire specializată pe care a avut-o Crystal, recunoscând că centrele de găzduire și îngrijire paliativă pentru copii este o componentă critică absentă din peisajul sistemului sănătății. E de asemenea interesant că putem să oferim îngrijirea aceasta la o treime din costul unei unități de terapie intensivă din spital, iar familiile noastre nu văd nici o factură. Suntem pe veci recunoscători sponsorilor care cred în munca importantă pe care o facem.

    Adevărul este că eu, colegii mei, părinții și alți membri ai familiilor care beneficiem de această înțelepciune specială, suntem avantajați. Există doar 3 aziluri pediatrice independente în SUA, deși mă bucur să anunț că inspirate de modelul nostru, mai sunt alte 18 în stadii diferite de dezvoltare.

    Totuși, majoritatea copiilor care mor în SUA anual mor în saloane de spital, înconjurați de mașinării care bipuie și adulți agitați, extenuați, care nu au altă opțiune decât să-și ia rămas bun sub lumini dure, instituționale printre străini. Dacă ar fi să comparăm, Regatele Unite, o țară cu aproximativ o cincime din populația Statelor Unite și circa jumătate din suprafața Californiei, are 54 de aziluri și centre de îngrijire paliativă. De ce? M-am întrebat asta de multe ori. Presupunerea mea e că noi, americanii, cu atitudinea noastră mereu pozitivă, ne așteptăm ca sistemul nostru medical să rezolve totul, chiar dacă e o boală a copilăriei pentru care nu există leac. Facem lucruri imposibile să ținem copiii în viață când, de fapt, cel mai de preț dar pe care l-am putea oferi ar fi o încetare din viață pașnică, fără dureri. Tranziția de la vindecare la îngrijire rămâne o provocare pentru mulți doctori din spitale, a căror pregătire este să salveze vieți, și nu să călăuzească pacientul pe ultimul drum. Tatăl unui bebeluș dulce de care am avut grijă la finalul vieții, a exprimat clar această dihotomie când a spus că sunt o mulțime de oameni care te ajută să aduci un copil pe lume, dar așa puțini care să te ajute să-l conduci pe ultimul drum.

    Deci, care e ingredientul magic de la George Mark? Diagnosticele medicale complexe care trimit pacienții la noi înseamnă că viețile lor au fost restricționate, unele la un pat de spital pentru multă vreme, altele în scaune cu rotile, iar altele la chimioterapie intensivă sau dezintoxicare. Noi ne-am făcut un obicei din a ignorara acele limitări. Răspunsul nostru automat este „da” și întrebarea nostră automată este „de ce nu?” De aceea am dus un băiețel care nu avea să mai trăiască până la următorul sezon de baseball, să vadă Game 5 de la World Series. De aceea avem un spectacol de talente organizat de angajați noștrii și copii pentru familie și prieteni. Cine nu ar fi fermecat de un tânăr care cântă la pian cu picioarele, pentru că mâinile s-au atrofiat? De aceea avem un banchet anual. E chiar magic. Am organizat banchetul după ce am auzit un tată plângându-se că nu va avea niciodată ocazia să prindă fiului o butonieră la reverul fracului. În săptămânile de dinaintea balului, casa e într-o agitație și nu știu cine e mai entuziasmat, personalul sau copiii.

    Seara evenimentului include plimbări în mașini de epocă, intrare pe covor roșu în sala mare, un DJ grozav și un fotograf pregătit să facă poze participanților și familiilor lor. La finalul evenimentului de anul acesta, una dintre scumpele noastre tinere adolescente, Caitlin, i-a zis mamei sale: „Aceasta a fost cea mai frumoasă seară din toata viața mea.” Și acesta e și scopul, să capturăm cele mai frumoase zile și seri, să anulăm limitele, să avem răspunsul automat setat pe „da”, și întrebarea automată să fie „de ce nu?”

    În cele din urmă, viața e prea scurtă, fie că trăim 85 de ani sau doar 8. Credeți-mă. Mai bine chiar, credeți-l pe Sam. Nu prefăcându-ne că moartea nu există ținem oamenii, în special pe cei micuți pe care îi iubim, în siguranță. Până la urmă, nu putem controla cât de mult trăim. Ce putem controla însă e cum ne petrecem zilele, spațiile pe care le creăm, sensul și bucuria pe care le facem. Nu putem schimba finalul, dar putem schimba drumul spre el. Nu a sosit oare timpul să recunoaștem că copiii merită nimic mai puțin decât curajul nostru fără compromis și imaginația noastră cea mai năstrușnică?

    Read more: http://filedelumina.ro/2017/05/05/casa-cu-copii-bolnavi-in-faza-terminala/#ixzz4gKiH1BH9
    ———————————————————————————

    Locul unde bolnavii în fază terminală sunt ajutați să înfrunte durerea
    Centrul de Îngrijiri Paleative Hospice oferă oamenilor bolnavi de cancer, în fază terminală, un loc în care să uite de dureri. Termenul paleativ se referă la îngrijirea persoanelor ce nu mai răspund la un tratament care să le aducă vindecarea. La Hospice sunt depășite granițele acestei definiții. Acolo este o lume pe care unii oamenii o aleg ca să fie îngrijiți, alinați, ajutați și pregătiți pentru sfârșitul drumului. O lume, în care dacă te-ai decis să intri, indiferent de motive, trebuie să fii pregătit să faci față poate celei mai reci dintre realități. O lume în care medicii sunt mai mult decât medici, iar asistenții mai mult decât asistenți. Unde cel mai important este să vorbești și cel mai înțelept este să știi să asculți. „Un Hospice nu este o casă, nu este o instituţie, ci un gând, un concept”, este motto-ul centrului.

    Sunt 14 locuri, în 12 camere cu un singur pat. Numai o cameră are două paturi. Sunt simple, mobilate frumos, cu televizor, cu o baie la două camere, cu sisteme de alarmă peste tot, astfel încât, dacă cineva are nevoie de ajutor, să poată suna, oriunde s-ar afla. Ceva însă îți atrage atenția în mod special. Ușile camerelor sunt făcute 80% din sticlă transparentă. De ce? „Ca cei dinăuntru să vadă lumea din jurul lor”, spune simplu Rhein Ortrun, directoarea Hospice-lui. Pentru că este tot ce le-a mai rămas, lumea care se învârte în jurul lor. Construcția Centrului de Îngrijire Paleativă „Hospice” a început în anul 2005, în spatele Căminului Spital „Dr. Carl Wolff”, în urma unei donații primite din străinătate, de la familia Schutz. La fel ca și căminul, acesta aparține Asociației „Dr. Carl Wolff” a Bisericii Evanghelice C.A. din România. „A fost vorba despre 80 de mii de euro, dați de această familie. Nu au cerut nimic în schimb, dar marea lor condiție a fost să-i folosim pentru un proiect social. Noi ne gândeam de ceva timp la înființarea unui centru paleativ. Cu ajutorul Asociației Diakonisches Werk, din Germania, care ne-a dat restul de bani necesari, am pus planul în aplicare, iar în anul 2006 am reușit să inaugurăm Centrul”, povestește Rhein Ortrun. De atunci, în Hospice se îngrijesc persoane bolnave de cancer, aflate în fază terminală. Sunt 2 medici specialiști în medicină paleativă, Dr. Peter Lorand și Dr. Radu Maria, și 17 asistenți calificați, care fac tot posibilul pentru a ameliora cruntele dureri cu care cancerul macină organismul și psihicul. Își depășesc cu mult limita, sunt permanent în jurul celor care le strigă ajutorul, le vorbesc, îi ascultă și îi fac să înțeleagă, pentru că între ei nu există secrete. „În Hospice am încercat un sistem nou. Lucrăm numai cu asistenți medicali. Ei fac totul pentru pacienți. Ei sunt cei care îi schimbă, îi spală, le administrează tratamentul. Am decis să fie așa, pentru că avem un raționament. Omul, când se află la capăt de drum, nu-și dorește să cunoască mai mulți oameni. Pentru curățenie avem alte două persoane angajate. Ele se asigură că totul este în standarde. De asemenea, nu avem o cameră de odihnă a personalului medical. Ei sunt 24 din 24 de ore pe baricade, în mijlocul pacienților”, mai spune directoarea. Din echipă mai fac parte și preoţii diferitelor culte creştine, care împreună oferă sprijinul moral atât pacienţilor, cât şi familiilor acestora. Chiar dacă pare o lume tăcută, la Centru sunt activități. Există o bucătărie unde oricine poate găti, sunt seri de remi, iar bătrânii din Căminul Spital îi vizitează pe cei din Hospice.
    Hospice-ul este acreditat CoNAS
    Pentru a ajunge la Hospice îți trebuie doar o trimitere de la medicul oncolog sau de la cel de familie, prin care să se confirme diagnosticul, iar internarea și perioada de îngrijire cu absolut tot ce presupune ea nu costă, pentru că se lucrează cu Casa de Asigurări. Internările se fac în urma unor programări, existând o mică listă de așteptare, însă Hospice-ul are o dinamică a lui, pentru că aici timpul este relativ. „Casa nu acoperă toate cheltuielile, însă familiile celor care vin aici, cei care pot, ne sprijină prin donații. De asemenea, primim subvenția conform legii 34/1998 pe domeniul social, care constă în 250 de lei pe pacient, și ne pot ajuta și sibienii, prin acordarea acelui 2% din impozitul pe venit. Pe sit-ul nostru pot găsi formularul și îl pot completa”, spune Rhein Ortrun. Dacă în anul inaugurării au fost internați 25 de pacienți, anul trecut, prin mâinile specialiștilor de la Hospice au trecut 263 de pacienți. Cancerul, ca orice altă boală, nu alege, așa că vin persoane între 20 și 90 de ani, de la oameni înstăriți, la cei obișnuiți și până la cei uitați de soartă, din toate mediile sociale și aparținând tuturor religiilor. Vin sau sunt aduși și oameni ai străzii, care nu mai au nici bunuri și nici identitate. În ultimul an au fost 5 astfel de persoane. „În Hospice toată lumea este îngrijită la fel. Pacientul are asigurat un tratament pentru controlarea durerii, un control al simptomelor digestive, respiratorii și hematologice, îngrijirea escarelor, acele răni care apar pe corp dacă nu te poți mișca, au aparat de oxigen și scaune cu rotile, cadru sau cârje. Pentru cei fără adăpost care vin la noi, atunci când ne părăsesc, noi ne ocupăm de înmormântare. Aici au totul asigurat”, spune directoarea.
    Centrul este acreditat CoNAS, una dintre cele mai importante acreditări pe care trebuie să o obțină un spital și care se referă la siguranţa procedurilor medicale realizate, drepturile pacienţilor şi aspectele administrative. „Anul trecut am reușit să obținem această acreditare. A trebuit să răspundem unor norme și criterii europene deosebit de exigente. Am luat-o cu punctaj maxim și suntem foarte fericiți să o avem.”
    Povești din camerele cu geam de sticlă
    Pentru a lucra într-un astfel de centru trebuie să descoperi cum lucrează îngerii. Trebuie să știi să alini și să vorbești. Trebuie să închizi în suflet poveștile lor, și de cele mai multe ori să-ți ascunzi lacrimile, pentru că, aici, ele nu sunt de niciun ajutor. „Punem foarte mare accent pe vorbitul cu oamenii. Medicii, asistentele, toți vorbesc cu ei. Este important să fim mereu acolo”, spune Rhein Ortrun. Își amintește aproape fiecare poveste. Ea este cea care a văzut oameni puternici, care au decis să-și încheie drumul cu demnitate și cu bagajele făcute, oameni care își ascund în spatele frustrărilor și a violenței verbale o teamă nemărginită de necunoscut, familii care și-au încheiat socotelile și și-au abandonat suferinzii sau oameni tineri și bolnavi, care s-au înmulțit în ultimul timp și care nu-și dau seama ce li se întâmplă. Toți aceștia au trecut pragul Hospice-lui și au lăsat câte un semn. „Avem chestionare de valoare și satisfacție a celor care ne trec pragul. Avem caiete în care fiecare își lasă câte un gând. Au fost făcute special pentru ei, pentru că cineva a spus odată: O să mor și nu o să rămână nimic în urma mea. De atunci avem 4 astfel de caiete. În unul, cineva ne scrie că nu trebuie să schimbăm nimic, dar că neapărat trebuie să arătăm și altora ce facem aici”, mai povestește directoarea.
    În județul Sibiu mai sunt doar 5 locuri, într-un spital al Bisericii Evanghelice, pentru nevoi paleative, iar în toată țara sunt 7 astfel de centre. Pe lângă acestea mai există și persoane care oferă îngrijire paleativă acasă.

    http://www.carlwolff.ro/hospice

    „Când nu mai este posibilă vindecarea, este datoria noastră să îngrijim.” – Cicely Saunders

    Reply
  2. Pat

    Buna tuturor!
    Pana incepe noua emisiune( asa ne-a promis Paula) m-a impresionat materialul de mai sus. De obicei oamenii au tendinta sa bage bani in ceva ce se mai poate recupera sau preveni. Ma refer in general, dar cred ca si in sanatate este la fel. Mi se pare inalatatoare aceasta idee, sa fii acolo cu sufeltul alaturi de perosanele care pararsec acest pamant.
    Imi plac citatele, desi nu prea am citate preferate. imi plac pentru invatamintele lor. Unul mi-a atras atentia:„Nu uitaţi să-i trataţi cum se cuvine pe străini, deoarece făcând asta, fără să ştie, unii vor trata îngeri”. Mi-a placut esenta, si anume ca trebuie sa ne comportam cum se cuvine absolut cu oricare persoana: saraca, bolnava, copil, bataran …etc.
    N-am mai gasit dar am vazut in trecut un documentar, tot in America cum incercau copiilor sa le faca surprize frumoase atata timp cat mai erau in viata. Veneau diferiti ” idoli) eroi pentru copiii respectivi. Bucuria lor era imensa. Asa ca este bine ca cineva sa-si faca timp si pentru acesti oameni/copii bolnavi.
    Revenind la Aurel si Valentina, Aurel mai trebuie sa se maturizeze. Valentina are nevoie sa lucreze la ea si sa scape de furia interioara. Mai putina razvratire, mai putina razboinica si va fi bine. Aurel nu era de ea, si cu siguranta ea nu avea o viata linistita alaturi de el.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *